Intotdeauna mi-a placut sa le observ, de la distanta. Nu fac nici un mister sau secret din treaba asta, nu mi-e rusine si nici ganduri ascunse nu am. Pur si simplu imi plac ca oameni, ca miscari...
Aici e, totusi, ceva de precizat: din miscarile trupului si ale fetei imi pot da seama destul de exact care le sunt miscarile sufletului. Si deschiderile. Si punctele sensibile, deseori acoperite de “façade” stralucitoare, reci sau visatoare. Si apararile, mai inalte decat zidurile Ierihonului din vechime.
Cu trecerea timpului, am descoperit ca si lor le place sa fie privite (citisem in prima adolescenta, atunci eram foarte, foarte timid; apoi am invatat, experiential, ca le place... sa tot fie vreo 15 ani de-atunci!). Chiar cer asta, majoritatea.
Departe de mine gandul ca nevoia de a fi privita sau admirata este ceva urat, rau, de crucificat. Ba dimpotriva. Le privesc si ma asigur ca ele vad asta. Win-Win. Asta e ce le dau, din primele clipe. Sa stii, adora sa fie alaturi de un barbat ATENT la ele.
Ne privim, ne cunoastem, se asigura ca nu-s “nepotrivit” (naiba stie ce-o insemna asta!), apoi incep sa primesc. Multe lucruri, venite parca dintr-un loc al resurselor nesfarsite. Si eu doar ma asigur ca raman atent, cat pot. Adica raspund la miliardele de intrebari - cu voce sau fara -, imi potrivesc pasul cu ele, dansam, citim, mergem la cafenea, club, plaja etc.
La prima vedere, dau putin. Insa atata cer ele. De aceea, de mic imi place pasha-lesc. Nu vreau sa ma intelegi gresit, sunt deplin convins ca ma pot dezvolta ca om avand o relatie intima, stabila, frumoasa si de lunga durata cu O femeie. Insa cunosc zeci, poate sute, si-mi place sa ma vad si aud cu toate.
Jung spunea ca fiecare dintre noi e prins intr-o cautare continua si diferita in esenta ei ultima. Noi, masculinii, ne cautam arhetipul de femeie perfecta in cat mai multe dintre voi. Voi cautati barbatul perfect invers: daca are macar un strop din perfectiunea aia de dincolo de vis, e ok. Restul se poate adauga, in timp. Antropologii zic ca e ceva firesc; pe vremuri noi trebuia sa impregnam cat mai multe dintre voi, ca sa perpetuam specia sapiens.
Eu unul cred ca fiecare femeie ma ajuta, constant si fara sa ceara nimic in schimb. In orice caz nimic la nivelul si intensitatea daruirii la care imi ofera ele.
A fi cu tine este precum posesia unei insule paradisiace. Nu glumesc si nu exagerez. Am o insula cam stancoasa, mirosind a tigari si a munca seaca; citesc carti ce-mi dau cuvinte pe care nu le folosesc mai niciodata. Si vii tu, femeie, si-ncep sa apara nisipuri aurii, valuri vesele, cranguri umbroase si diverse imbunatatiri la coliba sufletului meu barbos.
Ma inveti sa rad altfel, sa apreciez lucrurile acelea atat de mici incat, daca nu ar fi si stralucitoare, nu le-as vedea... neam! Apoi te invat sa dansezi, desi zici ca stii. Nu stii, nu cu mine. Si-ti place.
Si imi dau seama, intr-o seara sub semiluna lui Marquez, ca insula mea este plutitoare, ca o poti conduce (TU) catre alte arhipelaguri. Bien sur, mai fac si eu ajustari, mai ales in noptile de ganduri, dinaintea meciurilor live din NBA, sau in diminetile de vacanta din Sicilia.
Voiai sa scriu despre tine, femeie. Na, am facut-o. Siiigur te strambi cand citesti asta. Chestia e ca eu, barbatul, stiu de ce: e o scena foarte buna pentru zambetul care va aparea. Ba nu, care a aparut. Acum.
*Vreo patru ore, la un platou cu branza si mere, Stanescu m-a lamurit cam pe unde mi se piteste fericirea si cam cine, facand ce, ar putea fi de vina pentru ea. El, defel, pune intrebarile corecte, ajuta oamenii sa dea sah-mat furiilor si antreneaza ambitia. Meserias!
0 reactii:
Trimiteți un comentariu