Femeile noptii de decembrie

de Cristian Lupsa*


N-au fost niciodata atat de multe femei in viata mea ca in acea iarna. Si n-au fost niciodata mai importante ca in acea noapte de decembrie.

Era spre finele lui 2006, pe cand eram reporter in Boston, de trei ani exilat in Statele Unite, convins ca viata ma va pastra acolo. Venisem cu Maria – o romanca pe care o cunoscusem acolo si care visa sa devina veterinar – sa vedem un spectacol de teatru/concert al The Dresden Dolls, o trupa condusa de Amanda Palmer, o femeie mai serpuitoare si exploziva decat praful de pusca.





Pe atunci locuiam in gazda la o pictorita de vreo 40 si ceva de ani, proprietara unui apartament la etajul doi al unei case superbe de pe la 1900. Obisnuia sa iasa sporadic cu tot soiul de barbati care o dezamageau – inclusiv cu un tamplar care citea saptamanal la un cenaclu de poezie.

Unul dintre editorii mei era un munte de femeie hotarata. Tot o femeie, alt editor, era de vina ca ajunsesem acolo; am cunoscut-o scriind pentru ea din Washington, DC si propusese sa fiu adus in redactie.

Doua dintre colege mele reporter – Sally si Carol – imi tolerau zilnic teoriile, de exemplu cea despre versatilitatea cuvantului „meta” si posibilitatea folosirii lui de unul singur, nu sub forma de prefix.

Mai era Janine, care ma primise in echipa de fotbal pe care o construise si cu care jucam in fiecare luni intr-un campionat local. Janine e singurul coleg de echipa pe care l-am vazut jucand vreodata cu oase frante (incheietura de la mana). In echipa era si Bekka, cu care cantam Justin Timberlake in drumul de intoarcere spre oras. Bekka putea sa bage pe oricine sub masa.

Pe atunci, Sara era prietenul meu cel mai bun. Era o fosta colega de scoala de la master si vorbeam cu orele cu ea la telefon, eu trantit in mijlocul patului, ea pe canapea in Florida. Urasc sa vorbesc la telefon; Sara e singura cu care am palavragit vreodata pana am simtit aparatul incins.

In Washington, pe care il parasisem in iulie, era Elle, femeia care m-a invatat jumatate, poate chiar mai mult, din lucrurile pe care le stiu despre America. Fusesem impreuna doi ani si ceva si ne despartisem recent, dupa ce eu am plecat spre Boston. O vizitasem cu vreo doua saptamani in urma ca sa-mi mai iau din cartile ramase la ea. Ne-am imbatat intr-un club la o seara de hip hop si am dormit in acelasi pat, pentru ca n-avea niciun centimetru liber in camera plina de haine si reviste.





La un ocean distanta era Lavinia, femeia pe care o cunoscusem in acea vara, cand vizitasem Romania ca sa-mi schimb viza de student cu una de munca. Lavinia era acel lucru care ti se intampla de prea putine ori in viata si pentru ca nu-i placea sa trimita emailuri, schimbam tot soiul de mesaje criptice despre relatia noastra care nu era, dar ar fi putut sa fie.

Tot departe era si mama, pe care o vedeam in fiecare sambata dimineata pe Skype, zambind pe ecranul laptopului, uneori cu capul acoperit, alteori cu parul periuta – efectul chimioterapiei –, intotdeauna cu Bubu, pisica, in brate. Dadeam ocazional cate un print screen, de frica ca nu voi avea destule imagini cu ea in momentul in care cancerul va castiga de tot.

Iar in seara acea de decembrie din Boston era si Amanda Palmer, cocotata pe bar, cu cizmele negre infipte la cativa centimetri de nasul meu. Sprancene nu avea, buzele ii erau mestecate de un rosu crud, talia ii era sculptata de un corset, iar pulpele erau sugrumate de jartiere. S-a mutat apoi la pian si intreaga seara a lovit in clape cu atata abandon de simteam ca mi se surpa lumea.

La final, cu luminile stoarse la minim, a impartit publicului biletele ce trebuiau completate. Niciodata nu m-am simtit mai vulnerabil. Am despaturit cu teama biletul si am citit: „If you could change your job, what would you do instead?”.

Intrebarea era simpla, dar din cauza Amandei, a mamei, a Laviniei, a prietenelor, colegelor, chiar si a proprietarei apartamentului in care stateam, eu am citit in ea o permisiune. O permisiune de a alege, de a schimba, de a reveni, de a castiga, de a pierde.

Am raspuns, scrijelind pe biletel cu pixul, ca vreau sa fac acelasi lucru pe care il faceam si atunci, doar ca dupa regulile mele.





Ele, femeile din viata mea, mi-au dat curajul sa-mi dau acel raspuns si sa iau deciziile care m-au adus astazi aici. N-au fost niciodata atat de multe langa mine ca in acea seara si ma indoiesc ca vor mai fi vreodata.


* Lupsa surubareste, in sosetele lui CuBufnite, la magia povestilor ce pot face dintr-o publicatie un obiect de colectie. E-un jurnalist al detaliilor ce implinesc dumnezeieste un text, ce ii dau savoare si seduc.