Mai acasa ca niciodata

Cand, pe bulevardul mare al Garii de acasa, cineva striga "Paulaaaaaaaaa" ghicindu-ma dupa un par blond recretzulit de ploaie, mi-e clar ca imi voi pastra cei 83 de centimetri de podoaba mult si bine, eventual sub forma de nod cand se "impung" cu un nasture, un fermoar sau o curea.

Cand nitel mai in Centru, intr-un butic, ma asteapta o tanti cu cei mai bumbacosi si dantelati chiloti pentru don'soare cuminti, iar in alt butic, o tanti cu cele mai de lux si cu viata tricotaje pentru don'soare fine - toate, la pret de producator, magazinele astea asa grijulii cu mine sunt ale Brasovului, v-ati prins!

Cand imi mai fac si provizii de ciocolata - "Sa fie!", dupa 48 de zile bucurestene pline de NU-uri la mai toate poftele, e semn ca-s in drum spre Bran si Vila Fetei de Blanar care, de Paste, sunt mai acasa ca niciodata in an.





Pentru mine, Pastele e despre primul picnic de familie din an scaldat in verdele proaspat al pamanturilor Vilei si despre reintoarcerea la tenisi. Aerul, AER. Oile, oi nazdravane. Pita batuta, pita de mancat pe burta-goala. Somnul, DULCE!

S-aveti sarbatori-minune, dragii mei cititori! Si sa tineti minte, daca va suna bine: "Everything, but everything, is about fucking faith!"