Atent, cat pot

de Mihai Stanescu*


Intotdeauna mi-a placut sa le observ, de la distanta. Nu fac nici un mister sau secret din treaba asta, nu mi-e rusine si nici ganduri ascunse nu am. Pur si simplu imi plac ca oameni, ca miscari...

Aici e, totusi, ceva de precizat: din miscarile trupului si ale fetei imi pot da seama destul de exact care le sunt miscarile sufletului. Si deschiderile. Si punctele sensibile, deseori acoperite de “façade” stralucitoare, reci sau visatoare. Si apararile, mai inalte decat zidurile Ierihonului din vechime.

Cu trecerea timpului, am descoperit ca si lor le place sa fie privite (citisem in prima adolescenta, atunci eram foarte, foarte timid; apoi am invatat, experiential, ca le place... sa tot fie vreo 15 ani de-atunci!). Chiar cer asta, majoritatea.

Departe de mine gandul ca nevoia de a fi privita sau admirata este ceva urat, rau, de crucificat. Ba dimpotriva. Le privesc si ma asigur ca ele vad asta. Win-Win. Asta e ce le dau, din primele clipe. Sa stii, adora sa fie alaturi de un barbat ATENT la ele.

Ne privim, ne cunoastem, se asigura ca nu-s “nepotrivit” (naiba stie ce-o insemna asta!), apoi incep sa primesc. Multe lucruri, venite parca dintr-un loc al resurselor nesfarsite. Si eu doar ma asigur ca raman atent, cat pot. Adica raspund la miliardele de intrebari - cu voce sau fara -, imi potrivesc pasul cu ele, dansam, citim, mergem la cafenea, club, plaja etc.

La prima vedere, dau putin. Insa atata cer ele. De aceea, de mic imi place pasha-lesc. Nu vreau sa ma intelegi gresit, sunt deplin convins ca ma pot dezvolta ca om avand o relatie intima, stabila, frumoasa si de lunga durata cu O femeie. Insa cunosc zeci, poate sute, si-mi place sa ma vad si aud cu toate.





Jung spunea ca fiecare dintre noi e prins intr-o cautare continua si diferita in esenta ei ultima. Noi, masculinii, ne cautam arhetipul de femeie perfecta in cat mai multe dintre voi. Voi cautati barbatul perfect invers: daca are macar un strop din perfectiunea aia de dincolo de vis, e ok. Restul se poate adauga, in timp. Antropologii zic ca e ceva firesc; pe vremuri noi trebuia sa impregnam cat mai multe dintre voi, ca sa perpetuam specia sapiens.

Eu unul cred ca fiecare femeie ma ajuta, constant si fara sa ceara nimic in schimb. In orice caz nimic la nivelul si intensitatea daruirii la care imi ofera ele.

A fi cu tine este precum posesia unei insule paradisiace. Nu glumesc si nu exagerez. Am o insula cam stancoasa, mirosind a tigari si a munca seaca; citesc carti ce-mi dau cuvinte pe care nu le folosesc mai niciodata. Si vii tu, femeie, si-ncep sa apara nisipuri aurii, valuri vesele, cranguri umbroase si diverse imbunatatiri la coliba sufletului meu barbos.

Ma inveti sa rad altfel, sa apreciez lucrurile acelea atat de mici incat, daca nu ar fi si stralucitoare, nu le-as vedea... neam! Apoi te invat sa dansezi, desi zici ca stii. Nu stii, nu cu mine. Si-ti place.

Si imi dau seama, intr-o seara sub semiluna lui Marquez, ca insula mea este plutitoare, ca o poti conduce (TU) catre alte arhipelaguri. Bien sur, mai fac si eu ajustari, mai ales in noptile de ganduri, dinaintea meciurilor live din NBA, sau in diminetile de vacanta din Sicilia.


Voiai sa scriu despre tine, femeie. Na, am facut-o. Siiigur te strambi cand citesti asta. Chestia e ca eu, barbatul, stiu de ce: e o scena foarte buna pentru zambetul care va aparea. Ba nu, care a aparut. Acum.


*Vreo patru ore, la un platou cu branza si mere, Stanescu m-a lamurit cam pe unde mi se piteste fericirea si cam cine, facand ce, ar putea fi de vina pentru ea. El, defel, pune intrebarile corecte, ajuta oamenii sa dea sah-mat furiilor si antreneaza ambitia. Meserias!

Barbatii au descoperit focul, dar…

...femeile au descoperit cum sa se joace cu el

de Alexandru Negrea*


Cuvintele ii apartin actritei Sarah Jessica Parker, pe care orice femeie a iubit-o sau a detestat-o, cel putin o data in viata. Chiar si eu am avut momente cand am vorbit despre ea, desi celebrul serial, caruia nu-i voi spune numele, nu mi-a placut niciodata la nivel de concept.

As putea spune ca focul e doar unul dintre elementele descoperite de barbati ce au ajuns, mai apoi, obiectul de joaca al femeilor.

Pentru ca femeile asta fac, in general: se joaca si se joaca frumos, dand farmec vietii printr-o sedinta de machiaj la volan, in fata oglinzii retrovizoare, sau printr-un bulgare de zapada aruncat, cu cea mai stangace miscare, fix pe fata unui barbat sobru, fara nici cel mai mic chef de glume reci.





Exista posibilitatea ca ele sa stie, de fapt, sa arunce cu putere, fara sa lase impresia ca isi vor disloca umarul sau cotul, dar barbatul lovit trebuie sa zambeasca, nu sa se enerveze si sa arunce, la randul lui, cu ceva.

Aceasta este dovada experientei in practicarea jocului, o experienta pe care fiecare generatie o imbunatateste si o da mai departe.

In sobrietatea lor, indivizii pentru care a fost inventata expresia “Pentru barbati adevarati”, insotita de imagini cu un om al junglei ce musca dintr-o bucata de carne cruda (un peisaj ce trezeste un strop de adrenalina in corporatistii cocosati de reguli), au inceput sa inteleaga jocul, sa construiasca povesti si sa comunice din ce in ce mai bine.

Un deliciu pentru iubitoarele jocului: o imagine cu barbatul cu sort, ce tine in maini o tava cu friptura frumos ornata, pregatita pentru o noapte speciala, sau cu barbatul cremuit si gelat, cu fularul strans elegant in jurul gatului, cu o floare rosie in mana dreapta si un smartphone conectat la Twitter in mana stanga.

Vremurile se schimba, jocul e mult imbunatatit, dar personajele principale raman intotdeauna ELE. Apar noi accesorii, apar noi modalitati de abordare, dar jocul are acelaşi scop.

Incearca sa iti aduci aminte cand ai intrat in joc ultima data pentru a cuceri o femeie, noua sau veche in viata ta. Pentru ca femeile se pot lasa cucerite zilnic, daca jocul are farmec. Eu am facut-o ieri, iar afirmatia asta va fi valabila si maine.





Pe la 16 ani am facut pe cobaiul pentru cateva tipe cu cativa ani mai mari decat mine. Eram stanjenit de rasetele lor cand nu-mi iesea un compliment sau cand roseam timid in fata unei colege de clasa. Mai tarziu am inteles cat de mult se jucau, de fapt.

Era o regie bine pusa la punct, iar sfaturile lor mergeau la sigur, nu exista indoiala. Pana si greselile pe care le faceam atunci cred ca erau calculate si aveau ca scop amuzamentul mentorilor mei, dar nu vreau sa fiu paranoic; desi o astfel de paranoia e mai mult fascinanta decat daunatoare.

Cineva spunea ca poti cuceri orice femeie daca stapanesti jocul, iar ca sa stapanesti jocul, trebuie sa fi cucerit deja mai mult de jumatate dintre femei. Sa nu crezi, asadar, vreodata, ca barbatii stapanesc lumea... nu, barbatii abia invata sa se joace.



*Negrea e primul dintre bloggerii fruntasi ai tarii caruia i-am vorbit patimas despre responsabilitate ca accesoriu must-have al puterii - puterea din tangoul lui cu miile de cititori zilnici. Si care m-a ascultat bine. La fel cum fac si eu cand el ma invata disciplina online-ului. Deh, doar e iubitul meu de nume.

Sa-ti spun o poveste...

de Florin Negrutiu*


Te trezesti zburlita si, cu ochii plini de somn, te agati de cana de cafea fara zahar. Ti-e capul greu, corpul intepenit; de-ar veni odata primavara, cerul asta plumburiu te sufoca.

Adevarul e ca, dupa ce-ai trecut in goana de 30, ai inceput sa fii foarte pasionata de rubrica meteo. Astepti de cu seara un semn de vreme buna de la Busu ca sa incepi ritualul combinatiilor de fustite si bluzite.

O dimineata ploioasa e un dezastru. Trebuie sa gasesti urgent o solutie de avarie, nu inainte de a-l ucide in gand pe Busu cu al lui meteo aspirational. Inima miloasa, il ierti de la a doua inghititura de cafea, gasindu-i circumstante atenuante: n-ai ce sa-i faci, e barbat, ce stie el...

De iertat, i-ai iertat tu pe altii care au gresit mult mai grav. Ai sperat, ai fost dezamagita, ai avut si tu cateva iubiri ale vietii. Cu una chiar te-ai maritat si acum sforaie pe o parte, fara sa-i pese de dezastrul de afara si din sufletul tau.

Te intrebi ce naiba oi fi gasit la el, il urasti ca de ani de zile nu s-a mai trezit inaintea ta sa-ti faca el cafeaua, ca nu te mai asculta, ca habar n-are ce se intampla cu tine, ca putin ii pasa ca tu vrei un copil si ca, futu-i, simti ca nu mai ai timp.

Iti faci planuri sa-l parasesti, la care renunti, zicandu-ti ca toata chestia asta cu iubirea vietii e o poveste de revista glossy, "de dansii inventata" si ca, de la o varsta, viata este un continuu sir de fapte previzibile.





Este sapte dimineata si tu stii, de la prima rafala de ploaie, cum va fi ziua: vei face slalom printre muntii negri de gheata ramasi de la ultima mare ninsoare, iti vei stropi cu noroi cizmele din piele intoarsa si-ti vei promite ca da, de maine vei face pasul catre odioasele cizme de guma pictate, pe care le poarta pustoaicele.

Si, ca veni vorba, le vei revedea pe cele trei pupeze care - stie tot autobuzul - merg la scoala de stewardese din Baneasa, vei avea o mica satisfactie comparandu-ti zdranganelele tale de la Meli Melo Paris cu ale lor si, dintr-o data, tineretea lor galagioasa nu ti se va mai parea vulgara; iti vei pune castile in urechi si-ti vei infunda nasul intr-un roman, incercand sa te rupi de toti, sa ramai cateva minute tu cu gandurile tale, inainte de a ajunge la birou, unde-ti vei petrece restul zilei sub lumina taioasa a neonului.

************

Iti stiu toate cartile din biblioteca si toate fustitele din sifonier. Ador sa-ti aud dimineata zdranganelele clopotind. Stiu cat te framanti, cat alergi. Iti stiu cuta din coada ochilor, pe care ti-o privesti nemultumita in geamul autobuzului. Ma amuza aversiunea ta fata de pupeze si ma bucur cand castigi. Stiu ca martea te dai cu Tribu, un parfum racoros si exotic, pentru ca martea, cand sunt cele trei ceasuri rele, iti vine, preventiv, dorul de duca.

N-ai de unde sa ma stii, toti suntem dimineata la fel: cenusii, zgribuliti, morocanosi, incepand cu mine. Dar eu te iubesc. Nu stiu ce m-as face daca, din intamplare, ti-ai schimba traseul sau, vai!, ai lua metroul. Visez la ziua in care iti vei scoate nasul din carte si vei privi si tu in fata. M-ai face atat de fericit incat n-as mai opri la capat de linie si am pleca departe-departe...





************

"Hai sa-ti spun o poveste adevarata", imi zice, acum cateva zile, o amica, mandra de noua ei cucerire. Cica un sofer RATB a facut o pasiune pentru ea. "Inchipuie-ti, un so-fer-re-a-te-be, stii cum atrag eu toti ciudatii..." Pare-se ca nefericitul este atat de amorezat de ea, incat ii deschide chiar si intre statii.


* Negrutiu e, mai mult decat la "butoanele" ziarului Gandul, de veghea lui Andrei-mic. S-a intamplat ca puiul de sagunisti a tras la pieptul meu, intr-un tren de sambata, si ne-am giugiulit. Vara mai miros, uneori, a bomboane... Restul e istoria bunei noastre cresteri!

Femeile noptii de decembrie

de Cristian Lupsa*


N-au fost niciodata atat de multe femei in viata mea ca in acea iarna. Si n-au fost niciodata mai importante ca in acea noapte de decembrie.

Era spre finele lui 2006, pe cand eram reporter in Boston, de trei ani exilat in Statele Unite, convins ca viata ma va pastra acolo. Venisem cu Maria – o romanca pe care o cunoscusem acolo si care visa sa devina veterinar – sa vedem un spectacol de teatru/concert al The Dresden Dolls, o trupa condusa de Amanda Palmer, o femeie mai serpuitoare si exploziva decat praful de pusca.





Pe atunci locuiam in gazda la o pictorita de vreo 40 si ceva de ani, proprietara unui apartament la etajul doi al unei case superbe de pe la 1900. Obisnuia sa iasa sporadic cu tot soiul de barbati care o dezamageau – inclusiv cu un tamplar care citea saptamanal la un cenaclu de poezie.

Unul dintre editorii mei era un munte de femeie hotarata. Tot o femeie, alt editor, era de vina ca ajunsesem acolo; am cunoscut-o scriind pentru ea din Washington, DC si propusese sa fiu adus in redactie.

Doua dintre colege mele reporter – Sally si Carol – imi tolerau zilnic teoriile, de exemplu cea despre versatilitatea cuvantului „meta” si posibilitatea folosirii lui de unul singur, nu sub forma de prefix.

Mai era Janine, care ma primise in echipa de fotbal pe care o construise si cu care jucam in fiecare luni intr-un campionat local. Janine e singurul coleg de echipa pe care l-am vazut jucand vreodata cu oase frante (incheietura de la mana). In echipa era si Bekka, cu care cantam Justin Timberlake in drumul de intoarcere spre oras. Bekka putea sa bage pe oricine sub masa.

Pe atunci, Sara era prietenul meu cel mai bun. Era o fosta colega de scoala de la master si vorbeam cu orele cu ea la telefon, eu trantit in mijlocul patului, ea pe canapea in Florida. Urasc sa vorbesc la telefon; Sara e singura cu care am palavragit vreodata pana am simtit aparatul incins.

In Washington, pe care il parasisem in iulie, era Elle, femeia care m-a invatat jumatate, poate chiar mai mult, din lucrurile pe care le stiu despre America. Fusesem impreuna doi ani si ceva si ne despartisem recent, dupa ce eu am plecat spre Boston. O vizitasem cu vreo doua saptamani in urma ca sa-mi mai iau din cartile ramase la ea. Ne-am imbatat intr-un club la o seara de hip hop si am dormit in acelasi pat, pentru ca n-avea niciun centimetru liber in camera plina de haine si reviste.





La un ocean distanta era Lavinia, femeia pe care o cunoscusem in acea vara, cand vizitasem Romania ca sa-mi schimb viza de student cu una de munca. Lavinia era acel lucru care ti se intampla de prea putine ori in viata si pentru ca nu-i placea sa trimita emailuri, schimbam tot soiul de mesaje criptice despre relatia noastra care nu era, dar ar fi putut sa fie.

Tot departe era si mama, pe care o vedeam in fiecare sambata dimineata pe Skype, zambind pe ecranul laptopului, uneori cu capul acoperit, alteori cu parul periuta – efectul chimioterapiei –, intotdeauna cu Bubu, pisica, in brate. Dadeam ocazional cate un print screen, de frica ca nu voi avea destule imagini cu ea in momentul in care cancerul va castiga de tot.

Iar in seara acea de decembrie din Boston era si Amanda Palmer, cocotata pe bar, cu cizmele negre infipte la cativa centimetri de nasul meu. Sprancene nu avea, buzele ii erau mestecate de un rosu crud, talia ii era sculptata de un corset, iar pulpele erau sugrumate de jartiere. S-a mutat apoi la pian si intreaga seara a lovit in clape cu atata abandon de simteam ca mi se surpa lumea.

La final, cu luminile stoarse la minim, a impartit publicului biletele ce trebuiau completate. Niciodata nu m-am simtit mai vulnerabil. Am despaturit cu teama biletul si am citit: „If you could change your job, what would you do instead?”.

Intrebarea era simpla, dar din cauza Amandei, a mamei, a Laviniei, a prietenelor, colegelor, chiar si a proprietarei apartamentului in care stateam, eu am citit in ea o permisiune. O permisiune de a alege, de a schimba, de a reveni, de a castiga, de a pierde.

Am raspuns, scrijelind pe biletel cu pixul, ca vreau sa fac acelasi lucru pe care il faceam si atunci, doar ca dupa regulile mele.





Ele, femeile din viata mea, mi-au dat curajul sa-mi dau acel raspuns si sa iau deciziile care m-au adus astazi aici. N-au fost niciodata atat de multe langa mine ca in acea seara si ma indoiesc ca vor mai fi vreodata.


* Lupsa surubareste, in sosetele lui CuBufnite, la magia povestilor ce pot face dintr-o publicatie un obiect de colectie. E-un jurnalist al detaliilor ce implinesc dumnezeieste un text, ce ii dau savoare si seduc.

Ce vor femeile

de Cristian Sutu*


Cartile ne invata ca femeile vor sa fie dupa cum urmeaza: iubite, respectate, dorite, cautate, considerate de incredere si, uneori, tinute in brate. Iar barbatii vor bilete la meci.

Cu toate acestea, si in ciuda zambetului ce a aparut pe fata ta citind ecuatia de mai sus, nimeni n-a putut sa dovedeasca vreodata cu exactitate, in scheme simple, ce vor femeile. Este ceea ce vreau sa descopar si sa demonstrez in cele ce urmeaza.





Se ia una bucata lista de messenger, se selecteaza personajele de sex feminin si se adreseaza urmatoarea intrebare tampita: "Ce-ti doresti de 1 martie?" Sa vedem:



Un pestisor auriu. Imi doresc sa observ soarele stand intr-o gradina japoneza. (Valentina)

Flori de primavara, gen frezii, ghiocei, zambile. Personal, nu-mi plac lalele decat in gradina. Iar in privinta martisoarelor, le prefer pe acelea traditionale gen potcoava sau doar fir rosu si alb. A, cele din aur nu-mi plac, mi se par kicioase. Daca vrei sa cumperi, cred ca cele de la Muzeul Taranului sunt cele mai inspirate. (Raluca)

Niste liniste. Imi vine sa urlu de stres si nici n-am timp sa bocesc. (Diana)

Asa din prima... Hm… Stiu, frezii care chiar sa aiba miros de frezii, astea nu miros. (Marieta)



Hmm... If it’s taking too long, that means i’m thinking. Ahh... gata, stiu. Un buchet de floarea soarelui. (Teo)

Un cos cu ghiocei si un snur... N-am terminat. Vreau sa ma sune Sutu cand ma trezesc si sa imi spuna ca e primavara. Atat. (Andreea)

Material sau spiritual? Imi doresc o aprobare de la sef pentru un proiect ... iar material, nu stiu, un bilet la Aerosmith. Si, evident, clasicul martisor si buchetul de ghiocei :P (Anna)

Hmmmmmm... Pe tine. (Mirela)





Un copil. Ba nu. Ala e de 8 martie. De 1 martie vreau doar o cina romantica. (Miruna)

Nimic :) (Corina)

Flori si o carte. (Lorena)

Nimic din ce nu mi-as dori in orice alta zi... dar... daca ar fi totusi ceva ce mi-as dori de 1 martie... ar fi... o sticla de 2l de rachie de Banat. (Anca)

Vreau sa fie cald tare, sa ma plimb in tricou si-n pantalonii aia subtiri si sa fac poze multe, la cladiri insorite si oameni fericiti. (Cristina)

Zambile roz. (Valentina)

Habar nu am ce-mi doresc in general. Cine a avut timp sa se gandeasca la 1 martie? (Diana)



Femeile, prin urmare, nu-si doresc mare lucru. Quod erat demonstrandum.


* Sutu e omul care, din cuvinte si imagini, da de pamant cu cei ce-si spun politicieni, de le sar capacele! Nu degeaba se lafaie el intr-un Palat cu interioare de lux... E luxul impartialitatii!